Andrei Pătraşcu (n. 1993, la Bistriţa) este elev în clasa a XII-a la Colegiul Naţional „Andrei Mureşanu”.
prietena mea, vine şi ea
prietena mea sapă o groapă.
pe tricoul ei, transpiraţia delimitează clar şoldurile,
o pată mare ca o mască topită se lăţeşte pe abdomen,
soarele o bate tot mai tare.
prietena mea sapă o groapă,
din când în când se opreşte, mă priveşte,
dar apuc să-mi întorc capul spre ulicioară.
mai trec oameni cu pălărie, mai trec vaci rupte de la deal,
ridicole animale.
dacă mă uit fix în ceafa ei,
se opreşte,
se întoarce să vadă ce-i.
nu va termina la timp.
prietena mea sapă o groapă.
fundul ei, acum la nivelul solului.
termin doza de cola, aprind o pipă, gândind
nu te cunosc, o să-ţi arăt ce-i confortul.
o broască foşneşte iarba de lângă pârău,
o pungă de chipsuri pluteşte.
mai încolo soarele o luminează de la brâu în sus.
dacă o privesc în ceafă se-ntoarce,
scoate-mă din laţul pe care mi l-au întins vrăjmaşii!
o să se-ntoarcă. sânii ei vor străluci atunci ca bulgării de pămînt,
o să se-ntoarcă şi groapa va rămâne aşa.
puterea mea care e într-un fel justificarea mea şi rezolvă cubul
îmi cer scuze celor pe care îi fac să se simtă plictisitori,
aberanţi, penibili şi nu ştiu mai cum
pentru că dorm în faţa lor.
problema nu stă în ce ziceţi,
problema nu-i la haine, freză sau inele.
e ceea ce văd cu ochii închişi.
văd o femeie pe tocuri.
îmi dă cheile unui R8 şi sigur îmi dă şi numărul ei.
văd un mal unde o să fac scufundări
până o să-mi plesnească capul, văd turcia, uscată şi greşită,
cu formele ei care ar ameţi un necunoscător.
văd un aeroplan, îl am la degetul mic.
îmi văd prietenii, mă bat pe spate,
undeva-n spatele şcolii, undeva-n spatele feţelor care se-mprăştie.
mai văd un câine care mă muşcă de mână şi apoi îl lovesc
cu piciorul-n cap până nu se mai aude.
dah, cred că mulţi ar zice c-astea-s vise,
da’ le văd pe toate în acelaşi timp şi cât se poate de clar,
şi cred că asta vreau să zic de fapt.
orice-ar spune, că-i vis, că minţi,
că faci pe deşteptul, nu contează, tu ţine-te de astea.
nu te vindecă de nimic, nu te fac mai frumos,
mai şmecher sau mai vesel;
da’ o să poţi dormi oricând, oriunde, oricum, cu oricine.
aşa că-mi cer scuze şi mă gândesc la voi şi-ar fi de-ajuns
să ieşim undeva şi să vă povestesc despre asta
şi n-am mai fi aşa de singuri, aşa de violenţi şi încordaţi.
uneori mai văd şi-un băiat în pijamale cu elefanţi,
strică un cub rubik care-i explodează în mâini.
tot ce face e să lovească în podea cu piciorul drept,
la interval de câteva secunde.
apoi râde.
într-un fel, el a trecut prin toate chestiile şi-l văd
deşi n-ar trebui să-l văd încă.
numai că spre binele meu calităţile individuale ajută-n orice situaţie
şi spectacolul merge mai departe.
băiatul meu a fost lovit de o maşină, i-a spus frumoasa bărbatului
dacă stau noaptea în pat şi gândesc la viaţa mea,
nu detectez nimic care să mă facă să plec.
aşa că noaptea-n pat nu gândesc la viaţa mea.
nu sting lumina,
doar râd.
dacă fac zgomot şi gândesc cum ar fi să beau
până trec celelalte efecte,
nu văd strălucirea aia cum ar fi aur.
aşa că nu gândesc dacă fac zgomot.
las corpul să se joace,
nu stric planurile nimănui.
dacă există disciplină şi aparţin de ea,
dacă se ridică blocuri şi terase,
baraje şi controale,
dau cu picioarele în birou pân’ se-mprăştie toate,
da’ n-o las moale cu planurile mele.
o dată pentru că cineva era-n grădina din faţă şi
smulgea buruieni înjurând plângând.
de două ori pentru cei care se pricep la aluzii.
de trei ori pentru copiii fără părinţi.
doar copii, nu părinţi.
de multe ori pentru cine se plasează înafara scenei
şi ştie falit în toate limbile.
vorbesc despre toate astea pentru că de-obicei
nimeni nu explică nimic şi se crede că-i sănătos,
vorbesc pentru că-i un local pe-aici unde se stinge
lumina şi se vede lupta dinaintea căldurilor.
te face să te simţi al naibii de puternic şi e firesc.
haiku
cade bomba bum
văd prin piaţă fructele
negre ruptele
(din manualul detectorului)
plan înclinat 