John Murillo e un poet american cu origini afro-chicano, cîștigător al premiului Larry Neal în 2002 și 2004. Originar din Los Angeles, Murillo a debutat în 2010 cu Up Jump the Boogie. John Murillo s-a apucat să scrie poezie după ce s-a lăsat de break-dance și rap.
Exersând dispariţii
–după Larry Levis
Pe un teren abandonat cu soarele la asfinţit,
Palmele mele înnegrite, driblând
Pe la spate o minge uzată, de piele, singurătatea asta
Răsună de pe terenul de handbal din apropiere.
Aproape toate marcajele–aruncări libere, tuşa,
Centrul terenului au fost trasate degeaba.
O crăpătură în pământ străbate curtea şcolii,
Zimţată ca o cicatrice pe obrajii băieţilor din cor.
Acum douăzeci de ani,
Fugeam prin această curte cu alţi nouă,
Crezându-ne baschetbalişti. Ne furişam
Prin ochiuri de plasă, sau săream
Poarta, ca să ajungem aici: în Edenul nostru bituminos.
Un băiat care avea o aruncare ciudată cu degetele chircite
Şi o voce gravă ca bătăile clopotelor fredona cântece religioase
De fiecare dată când marca un coş,
Iar ceilalţi băieţi se luau după el mormăind, râdeau,
Băteau palma de-a lungul terenului.
Şi un băiat pe care l-am poreclit Moş Ene,
Pentru cum îţi dădea somn cu fenta de plecare sau cu pivotarea,
Peste doi metri în clasa a zecea,
Maestru al conversaţiei, râvnind la iubitele băieţilor mai mari.
Într-o dimineaţă de duminică, l-au găsit înjunghiat mortal
În faţa motelului 6, cu buzunarele neatinse,
Facturile împăturite cu grijă în contrast cu coapsa lui frumoasă şi rece.
Şi Ricky Brown din centru,
A cărui familie a luat-o spre vest când el avea doi ani,
Dar încă se credea new-yorkez,
Care nu a tras niciodată de la mai puţin de nouă metri,
Şi nimerea legat la ochi.
A luat-o către Grambling, ieşindu-şi din minţi
Din cauza teoriilor conspiraţiei şi a lichiorului,
A fost văzut ultima oară hoinărind prin Cartierul Francez, desculţ,
Bolborosind despre cele şase sute şaizeci şi şase de metode Iluminati
De a subjuga omenirea.
La 16 ani, am descoperit
Plaja Venice, cu miile sale de culturişti,
Rolleri şi tanga roşii.
Obişnuiam să stau pe margine şi să urmăresc
Jucătorii locali, giganţi din argint viu,
Sărind şi ţipând, fugind şi marcând,
Transformaţi deja în corpurile de bărbat,
Funkadelic răsunând dintr-un casetofon în nisip.
Tot ce aud acum sunt plasele coşurilor foşnind, pe măsură ce cad
Dintr-o dispariţie într-alta,
Panoul, bara, aruncând o umbră întinsă
Pe asfaltul întunecat şi crăpat.
Ceea ce vor plasele trebuie să fie această mângâiere,
Această nemişcare care se răspândeşte
De-a lungul fiecărei străzi, peste curţile
Liceelor şi terenurilor de joacă,
Şi şoferii de ambulanţă îndreptându-se somnoroşi
Înapoi spre staţie.
Ce au vrut băieţii care alergau pe aceste terenuri a fost
O minge cu lob destul de înaltă
Încât să-i ridice la cer,
Ceva de care să se agaţe cu ambele mâini
Şi de care să atârne
Îndeajuns de mult pentru ca cineva să facă
O poză, să rămână acolo,
La limita cerului. Înălţaţi.
Sherman Ave. Poem de dragoste
Un măturător de stradă dispare
după colţ, lumina farurilor
proiectând silueta unui bărbat
pe faţada unei case
cu cărămidă roşie. O fereastră
se crapă, scârţâie, iese
din balamale şi o femeie
păşeşte înainte, se aruncă
de pe pervaz. Nu se agită,
nu ţipă, nici nu se agaţă
de cărămidă în cădere. Zbor plin,
zace nemişcată, umbra inflamată
i se întinde spre
un hidrant de incendiu. E
de netăgăduit. Bărbatul
care trece strada, încordat şi
prevăzător, apucă strâns
Coranul. A citit în închisoare
că femeile însărcinate obişnuiau
să plonjeze de pe corăbiile cu sclavi.
S-a gândit atunci şi crede acum,
Mai mult ca niciodată: aceasta e
singura faptă adevărată.
Traducere de Oana & Alex Văsieș
După ce a dus-o pe Villareal în semifinalele Champions League la primul sezon în care submarinul galben a auzit muzica înaltă, pe care atît îşi doresc să o audă majoritatea, după ce a antrenat un an la Real Madrid, înaintea lui Mourinho, pentru care, se spune, a pus cîteva baze, Pellegrini, chilianul proiectat pentru echipe mici, tot aşa cum Queiroz, s-a văzut, e făcut ca să fie secund, deci Pellegrini, pe Westfalenstadion, în faţa unei Borrusia neînvinsă în primele 9 meciuri europene ale sezonului, a fost la două minute să detoneze bomba cu Malaga, o echipă despre care nu se poate spune că e copia Villarealului 2005-2006(pentru că între timp au apărut şeicii şi în Spania), dar e totuşi departe de Real, Barcelona, chiar şi de Valencia sau Atletico Madrid.
Borrusia a început precaut, Malaga făcea exact jocul de ciupeală pe care-l aranjase Pellegrini. N-am înţeles de ce Klopp, care la 2-0 cu Şahtior, în meciul trecut din optimi, cu o calificare asigurată, îşi încuraja încă băieţii să rămînă sus în pressing, n-a forţat mai devreme şi de data asta. A făcut-o spre final, cînd s-a văzut aproape eliminat, şi-a aruncat fundaşii în careu şi a avut noroc, cu un gol din offsaid(dar şi Malaga dăduse unul tot cam aşa), profitînd şi de oboseala unui Demichelis care nu mai are cum să ducă un meci întreg la nivelul ăsta. Pellegrini a jucat, contrar rezultatului, perfect tactic. A condus Borrusia pînă în minutul 90 cu o echipă din care, e-adevărat, nu lipsesc nume importante din fotbal, dar sînt toţi pe finalul carierei. Au ţinut mingea în bandă cînd a fost cazul, au aglomerat la mijocul terenului blocînd tripleta Reus-Götze-Blaszczykowski din spatele lui Lewandowski. Portarul a făcut un meci cel puţin la fel de bun ca în tur(cînd Borrusia, ajutată de acelaşi cavaler Willy, a ratat cît pentru 5 meciuri), şi au ştiut să fugă cum trebuie pe contraatac. De aici au ieşit două goluri care păreau că rezolvă calificarea, şi cîteva ocazii la care Weidenfeller a arătat, şi el, că e portar mare. Însă Dortmund a întors scorul la 3-2 în prelungiri, un meci care a mai confirmat o dată că fotbalul e un joc pe care-l cîştigă nemţii.
Ce a reuşit Pellegrini în meciul ăsta? I-a făcut pe nemţi să iasă din jocul lor normal de pase şi posesie, care tinde spre cel al Barcelonei, şi să arunce cu mingile în careu. L-am văzut pe Klopp, unul dintre cei mai talentaţi antrenori ai noului val european, agitîndu-se la marginea terenului la 2-1 pentru Malaga cum nu-l mai văzusem niciodată, aruncîndu-l pe Hummels, încă nerefăcut complet, să se bată cu fundaşii în ultimele minute. Şi toate astea, cum spuneam, cu o echipă care, cu excepţia unui Isco, nu ar putea propune nimic pentru echipele mari ale Europei în materie de transferuri. Echipa Malagăi, care nu cred că va mai ajunge prea repede la performanţa de a juca sferturi Champions League, s-a ţinut, timp de aproape 90 de minute, la acelaşi nivel cu campioana Germaniei din ultimii doi ani, un meci care s-ar fi putut termina altfel după învălmăşeala din final. Toate astea, datorită lui Manuel Pellegrini, un tip căruia nu-i trebuie mai mult de cîţiva băieţi serioşi şi un oraş liniştit în care să-i antreneze.