Sâmbătă, 22 martie, ora 14:00 pe strada Petőfi Sándor, nr. 4, în Cluj.
prototip. înserare
este dialogul poetic între Alex Văsieş şi Ştefan Baghiu, doi poeţi tineri români. până acum vocile lor nu s-au întâlnit public niciodată în maniera aceasta. acum, secvenţe luate din poemele băieţilor şi puse pe imagini de Robert Gavrilescu. din volume şi pe din afara lor, poeme care vorbesc despre memorie ca despre singura formulă poetică. sau despre amnezie, în egală măsură. construit într-un cuplu rural-urban (fiecare se foloseşte aici de una dintre tematici), proiectul vine ca o continuare a volumelor poeţilor („Lovitura de cap”, „Spre Sud, la Lăceni”) şi cuplează vizual filmuleţele întâmplătoare. practic, un dialog nesfârşit despre sexualitate, focalizare şi lumină. lucruri uitate în memorie şi reactualizate spontan.
motto: „Ce jos era cerul cu luminile lui, ce excitaţi şi frumoşi noi toţi în blînda lui strânsoare.” AV
„într-una din nopţi, sub lumina halogenă, mintea mea va delira pentru a da sens mişcării noastre indescifrabile:” ŞB
Vezi, totuşi, asta e o existenţă marginală,
nu una din invenţiile salvatoare
ale civilizaţiilor de frunte.
Pentru că oricât farmec ar avea pustiul
şi oricât de frumos este mai mereu
să ne prefacem mulţumiţi de o oarecare
sărăcie a activităţilor – asta înseamnă, de fapt, însingurarea –
apare seara deasupra oraşului
telegondola extraterestră, traversând în siguranţa mecanică
a cablurilor de oţel violente, dar silenţioase, goală,
luminată cu neoane albe.
Oraşul nostru este, în sfârşit,
un oraş vestic, cu faţade de sticlă,
cu amnezie secvenţială,
dar noi ne vom plimba –
tu în hainele tale de lână,
eu exersând permanent
faptul că ţin la tine,
sau, oricum,
lipsa oricăror alte prejudecăţi
în liniştea şi consolarea
şi calmul
oraşului calculat milimetric
unde ne vom pune de acum,
în mare parte, de acord.
Am ascultat pădurea electro,
Rave la -20 de grade în ultimul sac de dormit
rămas. Insomnii pentru cei norocoşi,
extasy pentru cei cu sistemul limfatic
ciuruit de adenalină,
miopie axială,
keratectomie fotorefractivă
şi hipnoză pentru idioţii electro,
care au pornit maşinăria porno
la Lăceni.
Acolo s-a prizat de se-nfiorau
studenţii Erasmus-slăbănogi,
care a găurit urechile iubitei,
doar aşa încăpea acolo
flash-ul de lemn, conic,
care au bătut tatuaje
pe gâtul iubitei ca să îi ţină cald
în marea trecere către Canada,
„this is it!”
gaura în urechea iubitei,
flash-ul porno al iubirii între adolescenţi,
sânii tari acoperiţi cu flori japoneze
alb-negru, acolo scrie Gabi.
Marea evoluţie se vede după căderea nopţii
în halele părăsite, în pădurile electrice.
Acidul va pune stăpânire pe platane,
vor compune ultima muzică
pe care se mai poate dansa,
iar eu voi rămâne sedat până dimineaţa în clubul Goa,
un pahar de vodcă va vibra mereu uitat pe boxe.
Ne-nghesuiam câte optzeci în camera cu ură,
ritmuri de tobe şi ecouri noturne
m-au lăsat gâfâind greoi, bolnăvicios şi atât de obosit.
Priveşte-mă acum, departe, în cârje,
testând un nou tic nervos pe care să-l adopt
şi seara, când totul se-arată cum e,
(sau cum nu a mai fost de mult, mai bine spus,
îmbibat în POPPER – aurul lichid al sectelor homosexuale,
RAVE, Hi-TECH sau RUSH),
mă pot atârna de cele mai la modă temeri:
că toţi îmbătrânim,
că murim toţi o dată
şi că timpul pe care l-am pierdut
(chiar dacă spun mereu, tuşind,
că nu regret nimic din ce-am făcut)
nici măcar nu a fost al meu.
Abia atunci totul revine la normal,
când trec prin faţa ochilor mei
străpunşi de neoane şi de
leduri care construiesc panouri publicitare
tot felul de anunţuri întâmplătoare,
care mă calmează,
„da, asta e lumea cu care m-am obişnuit”
plan înclinat 